Dr. Roșu Ovidiu, Medic veterinar Vier Pfoten

Medic veterinar de succes

Rosu OvidiuOdată cu derularea acestui proiect de jurnalism veterinar, am avut deosebitul prilej de a intervieva un medic veterinar excepțional, pe care eu personal îl admir din umbră de mult timp.

Atât determinarea și stăruința cu care este ancorat în tot ceea ce face, cât și simplitatea pe care o îmbracă, creionează puternic personalitatea frumoasă pe care o are.

V.J: Întorcându-ne puțin în timp, povestește-ne te rog mai multe despre promoția 2008 a FMVB din care ai făcut parte.

Vis-a-vis de generațiile actuale, care sunt ușor indolente, cum a fost atunci ca student la Medicină Veterinară în București și cum s-a prezentat generația ta (referindu-ne aici la performanța, perseverența și accesul la informație) ?

R.O: Eu am facut parte din ultimele generații care au trebuit să dea examen de admitere la FMV. Oarecum, lucrul ăsta responsabiliza mai mult studenții decât o face admiterea pe bază de dosar. Tind să cred că dacă nu lupți pentru ceva, nu vei respecta îndeajuns acel lucru și nu-l vei considera important pentru tine.

V.J: Cât de mult a însemnat pentru tine bursa Erasmus din 2007 în Italia și ce ai învățat din acel schimb universitar?

R.O: Am fost printre primele generații care au avut posibilitatea de a pleca la studii cu bursă Erasmus. Mi-aduc aminte că era un subiect tabu, iar multă lume se temea să facă acest pas de frică că nu se vor acomoda sau că nu-și vor putea echivala examenele la întoarcere.

Pentru mine a fost de departe cel mai important pas pe care l-am făcut în viața mea profesională. Mi-a schimbat radical perspectiva asupra medicinei animalelor și a standardelor pe care le voiam pentru mine.

Cred că cel mai important lucru pe care l-am învățat a fost că nu sunt eu « miezul din dodoască », că notele mele de 10 din România n-aveau nicio relevanță în fața unor cazuri și abordări medicale reale. Am învățat să fiu mai modest și umil în fața a ce înseamna cu adevarat medicina. Și atunci am început să învăț. Cred că a fost anul în care am învățat cel mai mult din viața mea.

V.J: În 2009, ai ajuns la Universitatea din Viena. În ce a constat activitatea ta acolo și ce impresii ți-au lasat austriecii în segmentul educațional, dar și medical veterinar?

R.O: În Viena am reușit să-mi direcționez studiile spre ceea ce îmi doream cu adevărat de la mine – studierea medicinei animalelor sălbatice. Am fost extrem de norocos să fac parte dintr-un modul special de studiu: Conservation Medicine Module. Acest modul era la momentul respectiv singurul din Europa și al treilea din lume, direcţionat doar pentru studiul medicinei animalelor sălbatice.

Aici am învățat cum să abordez la un nivel holistic patologia și managementul animalelor sălbatice. Impresia cea mai puternică pe care mi-au lasat-o austriecii, a fost faptul că studentului i se dădea voie și era încurajat să-și dezvolte singur gândirea medicală.

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care cei din Viena au ținut să ne intre în cap, a fost să nu lăsăm la o parte standardele de medicină învățate și practicate acolo, odată ce plecam să profesăm în altă țară, fie ea dezvoltată sau mai puțin dezvoltată.

V.J: Ce ți-ai dori să vezi în ziua de astăzi, pe băncile facultăților de Medicină Veterinară din România?

R.O: Îmi doresc studenți pasionați, care să fie dornici să gândească pentru ei înșiși.

ovidiu2

V.J: După contactul cu țări precum Italia și Austria, care atât la momentul respectiv cât și în prezent, cunosc plina dezvoltare și formare a segmentului veterinar, de ce ai ales să te reîntorci în țară? 

Ce anume ți-ai dorit în acel moment de la tine, ca medic veterinar, dar și ca om?

R.O: Sincer să spun, nu am ales eu, cât am fost obligat prin contract să mă întorc. Bursa care mi-a dat voie să ajung în Austria, îmi impunea să mă întorc în țară și să profesez o perioadă de timp, așa că m-am intors și m-am înscris la doctorat.

V.J: Acest lucru a determinat punctul tău de plecare în 2010 către Indonezia? Cum a fost Indonezia față de suflul european descoperit? 

R.O: Plecatul în Indonezia la Centrul de salvare și reabilitare primate, a fost pe deoparte o reacție la sistemul românesc lânced și pe de alta, nevoia mea de aventură profesională. « Culture clash-ul » și experiența « hand-on » din Indonezia a fost momentul ce, cred eu, m-a format ca individ și medic practician.

Aici am trăit cele mai frustrante momente dar poate și cele mai frumoase experiențe de până acum. Povestea respectivei perioade, o gasesti aici.

V.J: Cum ai reușit să dobori greutățile și momentele dificile pe parcursul anilor de studiu și formare profesională?

R.O: Am avut prieteni care aveau aceleași interese, sau interese comune.

V.J: Ce rol a avut voința proprie?

R.O: În privința voinței, cred că am trăit și trăiesc ca pentru un pariu cu mine însumi. Refuzam să cred că ceva nu îmi este posibil, încercând să scap de orice prejudecată și să-mi văd de profesie indiferent de specia pe care trebuia să o abordez.

V.J: Din 2011 până în prezent, ești medic veterinar (outdoor vet) la Vier Pfoten. Ce înseamnă pentru tine Vier Pfoten și mai exact, care sunt sarcinile de bază ale unui veterinar de tip outdoor?

R.O: Vier Pfoten pentru mine înseamnă libertate și oportunitate de profesare. Dat fiind faptul că Vier Pfoten are o oarecare independență financiară, se pot aborda cazuri deosebite la un nivel profesional ridicat, care în alte circumstanțe, ar fi putut întâmpina obstacole.

V.J: Există anumite limitări când ești outdoor vet ? 

R.O: Lucrez mult în situații ce necesită cunoștințe aprofundate din domeniul medicinei de urgență și al anesteziei la distanță. Limitări sunt multe atunci când lucrezi în teren, de aceea încercăm să fim cât mai inovativi și mai deschiși la abordari alternative. Niciun caz nu este la fel ca altul. Încercăm să aducem cât mai mult din ceea ce poate oferi o clinică la pacient, fără a scădea din calitatea actului medical.

Folosim substanțe și materiale mai puțin cunoscute în practică, de clinica curentă. Acestea ofera o instalare accelerată, cum este cazul anestezicelor sau o remanenţă de lungă durată, cum sunt diferite antibiotice sau analgezice.

De cele mai multe ori, ai o singură oportunitate de a trata un animal, iar atunci trebuie să faci cât mai mult posibil, pentru că cel mai probabil nu o să mai ai altă oportunitate.

V.J: Ce dotări există într-o clinică mobilă și cât de eficientă este aceasta ?

R.O: O clinică mobilă, dacă este gândită și partiţionată bine, poate oferi dotări ce acoperă marea majoritate a patologiei animalelor. Uneori, însă trebuie să iei decizii grele (cum este cazul eutanasiei), decizii pe care, într-o clinică bună nu le-ai fi luat și ai fi optat la alte variante.

ovidiu3V.J: Care sunt capitolele pe care a trebuit să le parcurgi pentru a performa ca outdoor vet? (ex. Cărți, cursuri, studiu, îndemânare, formare profesională, schimb de experiență)

R.O: Cum spuneam anterior, am urmat un curs specializat în medicina animalelor sălbatice, timp de 6 luni în Viena, dar pe lângă acesta, am facut un externship la Gradina Zoo Schonbrun –Viena, am urmat cursuri și workshop-uri de teleanestezie (anestezie la distanță), anestezie la animale sălbatice, patologie și ortopedie la păsări și reptile, medicină de urgență, cursuri de management al animalelor din zoo și parcuri, medicina rumegătoarelor, citologie și interpretare în teren, telemetrie etc.

Practic, am încercat să accesez orice mi s-ar fi părut folositor și de ajutor, într-o situație medicală în teren. Cartea mea de căpătâi, este Zoo Animal & Wildlife Immobilization and Anaesthesia (West et al.,2007).

Din 2008 sunt membru corespondent EAZWV (European Association of Zoo and Wildlife Veterinarians) iar în fiecare an încerc să ajung la conferința organizată de ei, contribuind și eu cu un articol științific.

V.J: Animale domestice vs animale sălbatice.

Cum ai reușit să fii atât de bine pregătit în segmentul animalelor sălbatice și cum ai reușit să te adaptezi misiunilor speciale, care implică feline mari și un nivel ridicat de stres? (ex. Tigrii și leii de la Onești)

R.O: Nu m-am considerat niciodată extrem de pregatit și sper că nu o să mă consider vreodată. Competențele vin întotdeauna în urma cazuisiticii prin care treci și a studiului continuu. Am și eu « eroii » mei medici veterinari, pe urma cărora aş vrea să calc, și uitându-mă la la ei îmi dau seama cât de mult mai am de învățat.

Școala nu te face medic. Școala îţi oferă baza de unde tu va trebui să alegi informațiile pertinente și să jonglezi, pentru rezolvarea unei situații medicale.

V.J: Când ai făcut cunoștință prima dată cu frica cea mare și cum ai reusit să ți-o învingi ? Sau ea există și acum, dar o poți controla ? (ex : Cum să te descurci excelent, atunci când trebuie să examinezi și să tratezi un leu sau un urs)

R.O: Când lucrezi cu animale ce pot fi periculoase, trebuie să fii foarte stăpân pe cunoștințele tale medicale și de comportament al animalului respectiv. Trebuie să știi ce substanțe folosești, cum reacționează ele, ce reacții pot avea și care sunt limitele lor.

Frica există întotdeauna și bine că există ! Ea te pune cu picioarele pe pământ și te responsabilizează. Pot spune că nu de animalele salbatice îmi este frică, cât îmi este frică de deciziile mele. Îmi este frică să nu ajung să cred, că un caz este simplu și să-l neglijez. Atunci pot apărea accidente.

ovidiu

V.J: Tot aici, aş dori să punctez abordarea și profesionalismul tău în calitate de medic veterinar outdoor, în privința câinilor maidanezi, dar și a cailor sălbatici de la Letea. Cum reușești să excelezi?

R.O: Nu cred că excelez. Cred și sper, că ofer respectul cuvenit fiecărui animal, indiferent de specie. Deși poate părea banal, tranchilizările la distanță ale câinilor fără stăpân mi-au clădit bazele înțelegerii anesteziei și managementului animalelor sălbatice.

V.J: Vis-a-vis de caii sălbatici de la Letea, misiunea ta și a organizației Vier Pfoten a fost una încununată de un profesionalism aparte și de succes. Care sunt impresiile tale de până acum, cu privire la tot ce s-a facut în privința cailor de la Letea?

R.O: Proiectul din Letea, este atât un proiect științific cât și de protecție a animalelor. Este vorba despre vaccinarea imuno-contraceptiva a iepelor sălbatice din zona pădurii Letea. Un numar mare de cai poate pune în pericol echilibrul ecosistemului în care trăiesc.

V.J: Vaccinul imuno-contraceptiv pentru caii sălbatici de la Letea, face parte din misiunea ta actuală ? 

R.O: După mai mulți ani de cercetări și discuții pe plan național și internațional, am decis să inițiem un proiect etic, unic în Europa, prin care să reducem nașterile mânjilor.

Nefiind de natură hormonală vaccinul respectiv, nu interferează în niciun fel cu fiziologia iepei sau a fătului deja existent. Prin reacția lui imună specifică, vaccinul creează o barieră în jurul ovulului, ce va face imposibilă nidaţia cu spematozoidul la urmatoarea perioadă de călduri. Pe deasupra, dat fiind faptul că iepele nu o să mai fie gestante, acestea vor avea o calitate a vieții mai bună.

V.J: Care este de fapt schema de viitor?

R.O: Vier Pfoten dorește să se ajungă la un număr de cai clinic sănătoși, ce va fi sustenabil cu existența celorlalte specii de plante și animale. Pentru a fi imunizate, iepele sunt tranchilizate la distanță, identificate cu un crotal și pe baza trăsăturilor robei și a semnelor particulare, și într-un final vaccinate. La baza acestui proiect stă și lucrarea mea de doctorat.

V.J: Pentru că tot vorbeam de Letea, ce mai face Stelică? Cum a ajuns mânzul orfan de la Letea, în curtea ta de la Vultureşti și cât de fericiți sunteți?

R.O: Stelică este unul dintre mânjii orfani, care a fost părăsit când s-a organizat transportul ilegal de cai din 2011. Pe acesta, prietena mea și cu mine am decis să-l adoptăm și timp de câteva luni l-am crescut cu substituent de lapte de iapă.

O perioadă a locuit în Corbeanca la un centru de echitație, unde a primit și primele lui ore de dresaj. Din motive financiare și de amplasament, am decis să-l ducem la proprietatea părinților mei, unde trăiește liber într-o grădină mare. Nu prea îi place să stea în grajd.

V.J: Revenind la profesionalism, aduc în discuție capitolele de îndemânare și creativitate. Cum ai învățat să faci seringi tranchilizante și de unde această idee? 

R.O: Săgeți de tranchilizare am învățat să fac în Indonezia. Acolo am vazut pentru prima oara o astfel de săgeată și analizând-o puțin, mi-am propus să-mi fac și eu, din materiale comune din clinica unde lucram. Am petrecut ore întregi încercând să o copiez. Cu timpul, am reușit să îmbunătățesc tehnica construirii lor, iar acum pot spune ca nu le-aș schimba ce cele găsite din comerț.

ovidiu5

Astfel de improvizații sunt de multe ori necesare atunci când lucrezi în locuri unde nu ai confortul societății occidentale sau fondurile nu îți permit să comanzi de la firme specializate. Până în prezent, am salvat câteva mii de euro construindu-mi singur săgețile.

V.J: Poți să ne împărtășești puțin din secretul tău ?

R.O: Aici puteti gasi două clipuri în care se poate vedea procesul contruirii lor.

V.J: Biblioteca personala.

Ce cărți citești ? (cu specific medical veterinar sau nu) Prin prisma meseriei, cât de mult investești în literatura de specialitate (română sau străină)? Ce anume îţi face plăcere să răsfoiești în timpul liber ?

R.O: Mi-au placut întotdeauna cărțile de psihologie, istoria religiilor și cele despre comportamentul animalelor. Una dintre preferatele mele este « A Primate’s memoir » de Robert Sapolsky, pe care o recomand la toata lumea interesată de fiziologia comportamentului atât animal, cât și uman.

De curând am reușit să achiziționez “ New Directions in Conservation Medicine –applied cases of ecological health” de Aguirre et al. Iar acum citesc “Așa zisul rău. Despre istoria naturala a agresiunii” de Konrad Lorenz.

V.J: Și cum e cu pasiunea pentru revista HAC (Harap Alb Continuă) ?

R.O: Revista de benzi desenate HAC o consider o inițiativă strălucită și plină de creativitate a câtorva artiști români și încerc să o susțin și să o promovez și eu la rândul meu.

V.J: Ca să nu închei prea rapid capitolul hobby , aş vrea să te intreb cum ai descoperit pasiunea pentru aceste sporturi extreme?

R.O: Am fost întotdeauna pasionat de zbor. În liceu am urmat cursurile de parașută ale aeroclubului sportiv din Pitești, iar în primii ani de facultate am studiat zborul cu motor și planor la Clinceni-București. Am decis într-un final să-mi iau singur aripa mea și după un an de strâns bani din burse, am reușit să-mi cumpăr o parapantă SH puțin folosită din Austria.

ov6

V.J: In prezent, mai ai timp de parapantă sau parașută?

R.O: Din nefericire, din cauza vremii și a proiectelor la care lucrez momentan, n-am mai gasit posibilitatea să zbor de mai bine de un an.

V.J: Cum a decurs aventura din Indonezia, cu operațiunea „brevetul”?

R.O: Brevetul de pilot de parapantă l-am luat în Indonezia, unde am avut ocazia să zbor ore întregi pe faleză, în insula Bali. A fost o experiență fabuloasă.

V.J: Într-un final, e de bine sau e loc și de mai bine în țară, pentru această minunată profesie de medic veterinar ? (Aviz celor care nu vor sa profeseze în România)

R.O: Cu siguranță este loc de mai bine, dar cred că medicina veterinară în România, se îndreaptă într-o direcție bună. Noile generații de medici sunt din ce în ce mai deschise la studiul independent și accesează literatură și conferințe de specialitate de foarte bună calitate.

Din păcate, văd și o tensiune între colegi, ce s-ar traduce printr-un tip de concurență mercantilă, ce are la bază invidia și nevoia de avuție.

ovidiu4

V.J: Care sunt de fapt satisfacțiile reale ale acestei meserii și cum se împletesc tristețea și fericirea, de la un caz la altul, în meseria de zi cu zi ?

R.O: Cred că este loc pentru toată lumea, atât timp cât serviciile veterinare sunt de bună calitate și direcționate către pacienți și nu către buzunarul proprietarului.

V.J: Recomandări pentru studenți sau medici veterinari. Impresii? 

R.O: Aș dori să văd o lume de medici veterinari, care-și aleg această meserie din pasiune. Fără pasiune, cred că a fi veterinar este doar un job cu prea puține bonusuri materiale și foarte multe frustrări.

V.J: Adăugiri?

R.O: De curând, am creat în colaborare cu revista Veterinarul, un curs online despre Abordarea și Anestezia Animalelor Sălbatice, ce poate fi accesat la acest link. Odată trecut prin și în urma unui examen, se pot obține 10 credite acreditate CMVRO.