Interviu Dr.Alexandra Mureşan, medic veterinar de succes.

Medic veterinar de cai

Un om extraordinar şi un super medic veterinar de cai, Dr.Alexandra Mureşan de la Clinica de Ecvine FMV Cluj-Napoca ne împărtăşeşte în interviul de mai jos secretele meseriei, satisfacţiile şi frustrările care apar pe acest drum şi viziunea ei despre succes. 

Făcând o paralelă între anii studenţiei şi momentul actual unde rolul tău s-a inversat, ce s-a schimbat la modul de predare şi la generaţiile actuale de studenţi şi profesori?

Foarte multe, atât în bine cât și în rău. Pe de-o parte, medicina veterinară în mediul universitar a avansat deosebit de mult în ultimii 10 ani, cadrele didactice au avut acces la experiențe noi în afară, s-au cizelat și rafinat, accesul la informație este aproape nelimitat. Nu se mai predă de la pupitru cu notițele.

alex-mod

Dacă mă gândesc la anii mei de studenție când eram terorizați cu cărțile antice la bibliotecă, făceam rost de Reed and Bayly pe sub mână, citeam aproape pe ascuns din „alții” (nu cadrele noastre din FMV), atitudinea era de „să suferiți și voi că și noi am suferit”… este acum o diferență de la cer la pământ.

Studenții care sunt motivați pot învăța foarte multe și la noi, pe vremuri degeaba voiam, nu aveam unde.

Pe de cealaltă parte, acum că a crescut numărul de studenți, statistic vorbind sunt mai mulți care sunt și foarte slabi, comozi… medicina veterinară se face și la bibliotecă și în clinică, unde se începe de jos.

Mulți dintre studenții actuali vin fără să știe în ce se bagă, au impresia că totul se rezumă la căței pufoși și vițeluși cu boticul umed.

A rămas însă la fel ce e mai important: dragostea față de cei care nu cuvântă.

Ce ai vrut să schimbi în momentul în care ai apucat cârma de medic veterinar şi asistent universitar la Facultatea de Medicină Veterinară din Cluj-Napoca?

Lumea. :)

Am vrut să schimb foarte multe dar în primul rând abordarea calului ca și pacient în România și felul în care sunt văzute femeile medic veterinar, mai ales cele care fac animale mari. Suntem o rara avis aici: ecvine și femei, iar eu mi-am dorit să destigmatizez medicina ecvină în general și femeile medici de cai în special, să arăt că nu suntem condiționați de forță brută, empirism și misoginism.

Se vorbea pe vremea mea că la cal nu ai ce-i face mare lucru, că dacă are viață-n el trăiește și daca nu, oricum moare. Mi-am dorit să ridic standardele.

Care sunt suişurile şi coborâşurile acestei profesii?     

Coborâșurile sunt la fel ca în orice specializare medicală: lipsa de încredere în forțele proprii, oboseala perpetuă și insatisfacția financiară în multe momente și mai ales, uneori, proprietarii care nu vor sau nu pot să înțeleagă că animalul lor este un suflet, o viață.

alexcolaj3

Suișurile sunt tot restul. Nu îmi place să mă plâng, este evident că meseria de medic vine și cu rele și cu bune. Noroc că bunele-s faine rău!

Care a fost cea mai mare provocare din cariera ta şi cum i-ai răspuns?

Aceasta a fost atitudinea celor din jur când am insistat că vreau să fac cai. Nu am avut multă susținere, am luptat cu dinții să demonstrez că pot. Dar eu sunt și pui de ardelean răbdător și meticulos, și pui de oltean aprig, și m-am înclestat în credința că este mai mult decât o dorință, am considerat-o o chemare. Restul, adică studiul, doctoratul, rezidențiatul, examenul pe post, clinica…. au fost motive de bucurie, nu le-am considerat provocări ci privilegii!

Care este cea mai mare satisfacţie a profesiei de medic veterinar de cai?

Privirea cailor salvați. Când te uiți în ochii unui căluț, dispare tot în jur. Satisfacția mea e să văd că privirea care se umbrește de durere, disperare, teamă, dispare și e înlocuită de ceva ce numai iubitorii de cai cunosc.

Cum vezi această meserie în România? Care este viziunea ta în medicina veterinară ecvină din România?

În România lucrurile se mișcă. Am șansa să fiu secretara Asociației Veterinare Ecvine din România și să cunosc astfel cam toţi medicii de cai de la noi. Ce pot să spun este că este loc pentru noi toți și că suntem o gașca de oameni faini, răspândiți prin România.

alexcolaj2

Mai este foarte mult de lucru, dar piața cere și medici de cai. Este încă dificil, dar cei care o fac sunt cu adevărat pasionați.

Sigur că este loc de îmbunătățire, dar eu cred că pentru că omul sfințește locul, medicina veterinară de cai la noi va progresa frumos.

În prezent eşti medic rezident pe Medicina Internă a Calului la Universitatea din Viena. Ce te-a motivat atunci când ai aplicat pentru rezidenţiat şi ce implică per ansamblu acest rezidenţiat?

Motivația rezidențiatului a fost simplă:

am fost fascinată de faptul că există posibilitatea unei specializări, de a fi foarte bun pe felia ta, de a oferi un standard „de aur”Urăsc mediocritatea. Mentalitatea aceea de a te pricepe la tot, dar de a nu excela la nimic nu mi se potrivește. Am și fost încurajată de tutorii mei de rezidențiat in mod direct. Prof Rene van den Hoven este președintele Colegiului European de Medicina Interna Ecvină (ECEIM) crede în șanse- am primit șansa să devin prima diplomata din România în acest domeniu și de a schimba ceva. Implică foarte mult timp și dedicație…

În forma de rezidențiat pe care o fac eu, durata programului este de 6 ani, răstimp în care trebuie să consult și să protocolez minim 600 de cazuri de medicină internă (cu structură procentuală pe gastro, cardio, neuro, perinatologie, sport, ofta, etc). Aceste cazuri trebuie să aibă o anumită factură (nu pot trece în documentație 20 de ulcere gastrice, trebuie varietate). Fiecare caz este contrasemnat de îndrumător și orice alt diplomat care participă la acesta (motiv pentru care am facut stagiile în clinici universitare cu diplomați: stagiul de ATI l-am făcut la Berna împreună cu trei diplomaţi ECVAA, o parte de imagistică la Nottingham sub supravegherea unei diplomate DiplACVIM LA si Ass.Dipl. ECVDI și ACVECC, etc).

De asemenea, trebuie să efectuez rotații pe anumite specializări conexe (anesteziologie și terapie intensivă, imagistică, necropsie, laborator clinic etc) care trebuie obligatoriu supravegheate de un diplomat pe acel domeniu. Am nevoie de câteva publicații în reviste peer reviewed aprobate de colegiu și participări ca și speaker la congrese internaționale… și desigur să îmi iau examenele de acreditare.

Care sunt punctele forte ale rezidenţiatului din Viena şi care sunt beneficiile reale pe care ţi le aduce pe plan profesional şi personal?

Punctele forte sunt clare: o specializare la nivel european alături de oameni care fac cai la standarde excepționale de mai mulți ani de cât exist eu. Am învățat acolo foarte multe și legat de mediul academic, ceea ce m-a ajutat în munca mea de aici, tot într-o universitate.

Pur realist am să fiu cinică: rezidențiatul nu îmi aduce nici un beneficiu din punctul de vedere al meseriei în sensul strict al cuvântului dintr-un motiv foarte simplu: această formă de specializare nu este recunoscută în România, pur și simplu nu există.

Dar ca să răspund la întrebare: beneficiile profesionale se suprapun cu cele personale: este o bucurie să pot să învăț în fiecare zi! Să trebuiască să fiu la curent cu ce se publică, să învăț gândirea critică, să deschid cartea în fiecare zi și să văd minim 3-4 cazuri pe zi în care să fiu implicată în mod activ… nu pot să îmi imaginez ceva mai frumos. Ceea ce fac acolo mă face să fiu mai bună la ceea ce fac aici.

Privind din perspectiva rezidentului, la ce nivel crezi că a ajuns România? Unde arde cu adevărat în sistem?

Și aici am să fiu cinică și realistă: nivelul este foarte jos. Este mai bine decât era, categoric, dar adevărata performanță care este corelată cu rezidențiatul și statutul de diplomat este inexistentă aici, din motive dependente dar și independente de sistem.

Dependente de sistem sunt însă foarte multe. Se lucrează la schimbarea situației, cel puțin la noi în universitate. Progresul este încet și din păcate nu există un consens între toate facultățile și colegiu legate de programele de rezidențiat. Interesul pentru implementarea unui astfel de program este mic: cerințele pentru acreditare sunt, la momentul de față de nerealizat, cel puțin pentru un program de medicină internă de cai.

Pe de cealaltă parte, rezidențiatul nu mai e chiar exotic la noi în facultate: suntem 5 acum, în diverse specializări. Cu alte cuvinte, da, se poate. Numai că așa ardelenește… mai încetuc.

De ce ar trebui studentul la MV să facă internshipuri, rotations, poate chiar şi un rezidenţiat afară şi eventual să se întoarcă înapoi în România?

Studentul la MV trebuie să fie motivat de cunoaștere. Când stai într-un singur loc, te plafonezi, oricât de bun ai fi. Este obligatoriu ca profesionist adevărat să te formezi în mai multe locuri, să asimilezi ce e bun de peste tot. Asta începe din studenție și continuă până la sfârșitul vieții profesionale. Rotațiile de practică în clinici și formarea tot mai performantă sunt de nelipsit pentru că formează o parte din puzzle-ul reprezentat de cunoștințele medicale acumulate pe parcursul studiilor.

alex5

Legat de plecare și revenire… acesta este un concept dificil. Îi înțeleg pe cei care nu mai revin. Când dai de bine nu te întorci la mai puțin bine decât dacă ai alt tip de motivație și asta nu e ceva ce trebuie să aibă toată lumea.

Ce te-a determinat să rămâi în continuare în România, având în vedere oportunităţile deosebite pe care ţi le poate oferi Austria?

You can say Im a dreamer, but Im not the only one… :) dacă toţi oamenii motivați și pasionați ar pleca, aici nu s-ar schimba nimic. Cred că pot numi asta și patriotism, dar motivația mea sunt caii, miile de cai care suferă, pentru că nu există posibilitatea de a-i ajuta din cauza resursei umane inexistente.

Astfel, am ales să fac naveta între două universități, știind că aici chiar pot ajuta. Dincolo aș fi fost o piesă în sistem, aici pot configura și îmbunătăți eu sistemul.

Cum reuşeşti să ţii pasul cu jobul de la facultate, cu urgenţele din Clinica de Ecvine, cu rezidenţiatul şi cu viaţa personală?

alex4Sunt o personalitate foarte colerică, agitată, am nevoie de acțiune. Studenții spun că-s ca un pumn în gură- eu trec prin toate cu forță.

Am norocul că viața mea se desfășoară în clinică: orele le am cu studenții care au clinică de cai, activitatea medicală e tot acolo, partea de rezidențiat din România tot acolo o fac. Pentru că sistemul e cum e, rotațiile și activitatea în Viena le fac de obicei în vacanțe (cea de vară), când nu am obligații didactice.

Viața personală… pe de-o parte am un mare noroc cu familia, prietenii și soțul- susținerea este necondiționată și sunt extraordinari că îmi tolerează absența aproape constantă.

Pe de cealaltă parte, echipa pe care o am în clinică o consider o mică familie. Este imposibil să nu te apropii de oamenii cu care împărtășești pasiunea.

Care este cea mai mare frustrare profesională raportată la cazurile pe care le primeşti în Clinica de Ecvine?

Proprietarii care își tratează caii ca pe obiecte și care refuză intervenții salvatoare nu pentru că nu își permit, ci pentru că nu vor să ´investească. Un cal nu este o afacere, un cal este un suflet și o viață. În rest, pot trece peste orice greutate.

Ce ar trebui să reţină studenţii şi tinerii veterinari despre proprietarii de cai, în ideea preconcepţiilor şi a modului de abordare a medicului veterinar?

Să nu se lase înșelați de aparențe… am avut țărani cât o ușă din vârful muntelui, oameni duri și realiști, care au plâns lângă calul lor și oameni educați, eleganți și de care aș fi jurat că țin la caii lor, care au refuzat plata serviciilor și și-au trimis calul la abator fără să clipească.  De asemenea, cam orice preconcepție a proprietarilor poate fi spulberată prin profesionalism și tact.

Cum ar putea medicii veterinari de la circumscripţii să ofere servicii medicale de o calitate mai bună? Ce amprentă lasă lipsa echipamentelor moderne de investigaţii şi a unei săli adecvate de operaţie?

Cred foarte mult în comunicarea dintre centrele de referință cum e Clinica de Ecvine FMV Cluj și medicii din teren. Medicii de circumscripție pot oferi servicii bune prin simpla implicare în caz, printr-un examen clinic atent, și recunoașterea problemelor care depășesc posibilitățile tratării în teren.

Noi încurajăm trimiterea la consult de specialitate (urgențe, diagnosticare cu ajutorul eco, endoscopii, rx etc) prin trimiterea pacientului înapoi cu scrisori medicale, la tratament efectuat de medicul de teren. Nu dorim să le luăm cazurile, ci dorim să colaborăm pentru servicii superioare oferite cailor. Asta implică și colaborarea dintre clinică și AVER care oferă workshopuri regulate pentru a ține medicii de teren la curent cu ce e nou, ce se poate face si cum pot colabora cu noi.

Legat de lipsa echipamentului… depinde ce dorește să facă fiecare. Nu este nevoie la circumscripție de sală de operație. Cine spune că nu poate face medicină de bază calitate pentru că nu are aparatură, minte. Medicina începe în cunoștințele proprii, nu în aparate. Circumscriptiile și cabinetele simple sunt așa zise first opinion practice. Ei trimit mai departe către noi- centru de referral. Așa se asigură servicii de calitate, prin cooperare și colaborare.

Cum eviţi burnout-ul profesional?

Uite așa. :)

alexcolaj

Cum ai defini succesul în cariera de medic veterinar şi ce ponturi ai avea pentru cei care vor să păşească în această direcţie?

Succesul este ceva foarte personal. Pot să spun că pentru mine, consider un succes faptul că mi-am îndeplinit obiectivele pe care mi le-am propus până acum, dar mai am enorm de mult de lucru. Succes e faptul că munca mea face o diferență.

alex6

Ca și ponturi… munca și dedicația te duc departe. Cine dorește să fie un medic adevărat nu va da înapoi de la nopțile nedormite, frustrările financiare, sacrificiile făcute, ci va urmări singurul lucru care trebuie să ne motiveze: diferența pe care o facem în viața animalelor pe care le tratăm.