Interviu Ionuţ Ciupercă, DVM Vet Physio Center.

Medic veterinar de succes

Pasiune, determinare şi o stăruinţă de neclintit. Acestea sunt doar câteva dintre trăsăturile admirabile pe care le remarci imediat la Ionuţ Ciupercă, medic veterinar la Vet Physio Center.

Dragostea pentru animale şi rezultatele extraordinare obţinute cu ajutorul fizioterapiei şi acupuncturii veterinare, conturează puternic importanţa recuperării medicale veterinare în medicina veterinară românească, lucru pe care medicul veterinar Ionuţ Ciupercă a reuşit să îl pună în valoare în nouă ani de carieră.

Acum la nouă ani distanţă de la terminarea facultăţii, cum vi se pare prezentul raportat la realizarile profesionale?

            Dacă proaspăt absolvent fiind, în urmă cu 9 ani, îmi deschideam primul cabinet veterinar crezând că deţin cel puţin 50% din cultura medicală necesară pentru a mă ocupa singur atât de pacienţi cât şi de o afacere, acum sunt absolut convins că mai am încă 95% de învăţat (ceea ce mă încântă nespus, pentru că a te apropia de maxim în orice domeniu înseamnă plafonare).

Care era visul dvs când aţi ieşit pe poarta facultăţii de medicină veterinară ca proaspăt absolvent?

            Visam două lucruri: să construiesc o clinică cu toate dotările (aşa cum vedeam în filme) şi să am posibilitatea să lucrez într-un mediu care să mă stimuleze, să pot face atât cercetare cât şi activitate didactică.

Ce s-a maturizat în acest vis, în 9 ani de carieră?

            Păi în primul rând, dacă nu ai câştigat la loto sau tatal tău nu se numeşte Bill Gates, visele sunt făcute să rămână la stadiul de vis.

ionut1

După care munceşti, munceşti, munceşti, şi după câţiva ani te trezeşti cu păr alb în cap, cu cearcăne şi cu cortizolul 1000 şi realizezi că ori spui STOP! şi o iei de la zero şi regândeşti situaţia, ori vei fi înghiţit de proaspăt absolvenţi ca mine de acum 9 ani, cu mult mai multă putere de muncă, cu mult mai multe cunoştinţe şi cu o mare disponibilitate de a-şi subevalua munca.

Când aţi întâlnit pentru prima dată dragostea pentru recuperare medicală veterinară?

            Cred că în urmă cu 14 ani când, angajat fiind la un cabinet care folosea un laser, începusem să citesc tot ce se poate despre proprietăţile şi utilizările lui. Şi nu voi uita niciodată un caz din urmă cu 13-14 ani: era vorba despre un teckel ce devenise brusc, peste noapte, paraplegic. Cauza nu o pot decât specula acum, pentru că atunci nu aveam atâtea posibilităţi de diagnostic ca acum: probabil că era vorba de o hernie de disc. Şi  mai ţin minte că era undeva în preajma unui Crăciun.

Cert este că pe măsură ce treceau zilele şi starea pacientului nu se îmbunătăţea, vedeam cum situaţia în familie degenera: soţul se certa cu soţia, socrii între ei, se învinovăţeau reciproc şi totul din cauza unui câine paralizat brusc.

Şi nu voi uita niciodată ziua în care, intrând în tură la prânz, deschid uşa cabinetului şi până să ridic privirea să spun “bună ziua”, văd pe podea un teckel, bucuros nevoie mare, dând din codiţă zglobiu, zburdând pe 4 picioare prin cabinet. Am realizat după 10 secunde că el era pacientul meu şi de abia după aceea am vazut toată familia cu zâmbetul pe buze, aşteptându-mă să-i fac tratamentul.

Mult timp după aceea m-au bântuit întrebări: “ce a avut până la urmă câinele?”, “de ce s-a vindecat?”, “pot repeta rezultatul şi în cazul altui pacient?”.

Ce v-a determinat să vă specializaţi în aceste domenii Recuperare medicală şi Acupunctură veterinară?

            În primul rând, am o mare pasiune care se numeşte “locomoţia”, iar în al doilea rând nu suport pacienţii care nu au un diagnostic cert sau nu au o rezolvare. Mă macină prea tare să fiu neputincios în faţa unui caz.

Vet rehab

Ce a însemnat pentru dvs obţinerea certificării în aceste ramuri, la universitatea din Tennessee?

Universitatea din Tennessee a fost prima universitate, prin profesorul şi mentorul meu Darryl Millis, care împreună cu fizioterapeutul uman David Levine au pus bazele reabilitării canine în urmă cu mai bine de 20 de ani. Pentru mine, să învăţ de la Darryl Millis a fost ca pentru un preot catolic din Blaj care ajunge să studieze teologia împreună cu Papa la Roma. Şi nu exagerez deloc…

Cum aţi perceput impedimentul de a va specializa pe ramura Recuperare medicală veterinară, tocmai acasă, în România?

Nu l-am considerat un impediment. Orice model de succes din Statele Unite are în mod sigur aplicabilitate şi la noi în ţară.

Raportat la experienţa dvs şi la prezent, în acest segment medical, cât de accesibilă este această specializare pentru un tânăr absolvent? Totuşi, costurile de certificare sunt destul de mari şi cursurile se desfăşoară în străinătate.

Banii nici nu mai contează. Când am terminat eu facultatea, în 2006, dacă doar îndrăzneai “să strănuţi” înspre o clinică sau o universitate din străinatate cu gândul de a face un externship, nici nu mai pomenim de un internship, masterat, doctorat sau rezidenţiat, primeai un răspuns atât de raspicat “NU se poate”, încât nu mai încercai a doua oară.

Generaţiile de dupa 2008 sunt incredibil de norocoase, nici nu îşi închipuie acest lucru: au posibilitatea să studieze aproape oriunde în lumea asta. Banii? Să nu îşi închipuie cineva că banii cu care am plătit toate studiile, au căzut de undeva din cer. Nu. Am muncit 5 ani de zile non-stop în cabinet, fără să-mi permit alt medic angajat pe contra-tură, fără să am week-end-uri libere, doar pentru a strânge bani.

Eu cred că cine munceşte în ţara aceasta, face şi bani (bine, nu pentru Mercedes sau vilă în Ilfov, dar pentru a avea un trai decent fără probleme).

Cum privesc proprietarii de patrupede recuperarea medicală şi acupunctura, ca soluţii reale în vindecarea sau ameliorarea unor afecţiuni medicale?

Proprietarii sunt foarte deschişi, deoarece au simţit-o pe pielea lor la un moment dat. Majoritatea au avut o operaţie la ligamente, o fractură, o tendinită, o sinuzită, o migrenă, o hernie de disc sau doar dureri severe de spate şi au vazut că terapia fizică face mult mai multe lucruri bune decât un antiinflamator luat în continuu.

Cum percep colegii dvs medici veterinari importanţa trimiterii pacientului lor la dvs, pentru o evaluare corectă şi un tratament adecvat?  Cum funcţionează sistemul trimiterilor în acest segment medical?

O să raspund la a doua întrebare. Greu, dar se mişcă. În momentul în care am decis să dezvolt o clinică separată, bazată doar pe recuperare medicală, am făcut-o tocmai la gândul trimiterilor din partea altor colegi. Şi m-am gandit că nefăcând vaccinări, deparazitări, tratamente, operaţii, cosmetică sau alte servicii pe care le faci în mod normal într-o clinică generalistă, o să fie mai uşor să am credibilitate din partea colegilor.

ionut4

Cert este că cine priveşte obiectiv şi practic lucrurile, ştie că după orice operaţie ortopedică sau problemă neurologică, pacientul se recuperează mai repede şi mai bine făcând fizioterapie decât fără. Colaborez cu foarte mulţi dintre colegii mei din alte cabinete, ocazie cu care ţin să le mulţumesc şi pe această cale.

Cum s-a desfăşurat programul de certificare pe ramura Recuperare medicală veterinară în Tennessee ? Ce v-a impresionat cel mai mult şi care a fost cea mai importantă lecţie învăţată acolo?

În momentul în care te înscrii în program, primeşti un cont pe un portal şi ai aproximativ 30 de ore de webinare. Pentru a trece de la un capitol la altul, trebuie să dai şi câte un test ca să vadă organizatorii că ai trecut prin toată materia. Cursurile practice le poţi face în multe locuri din lume: în Statele Unite, în Brazilia, în Japonia, în Africa de Sud şi în Europa. Eu am ales să fac partea practică în Spania.

După aceea, pentru a te înscrie la examen trebuie să ai 5 cazuri lucrate cu un minim de 10 şedinţe la fiecare caz şi de asemenea, să faci 40 de ore de practică într-o clinică, sub supravegherea altui CCRP. De abia după aceea poţi să susţii examenul, de asemenea în foarte multe locuri de pe globul pământesc. Eu am susţinut examenul în Austria şi orele de practică le-am făcut la o clinică din Germania.

ionut2

Ce m-a impresionat cel mai mult? M-a impresionat cât de simplă e medicina veterinară dacă o înveţi sistematic, didactic şi dacă îndrumătorul tău are aplecare spre a învăţa pe alţii. M-a mai impresionat de asemenea conlucrarea între medici; dacă un diplomat american în două colegii diferite avea nevoie de un sfat legat de nutriţie sau imagistică, pacientul era imediat trimis către o consultaţie de nutriţie clinică, neurologică sau ortopedică, către alt coleg.

Cea mai importantă lecţie? A fost aceea pe care am primit-o de la studenţi din anul 4, care ştiau mult mai multă anatomie, fiziologie, cardiologie, neurologie, farmacologie etc. etc. decât mine. Şi nu din cauza că le învăţau atunci, ci din cauza modului în care le erau predate. Informaţii corelate întotdeauna cu exemplul practic, cu utilitatea practică, astfel încât să le fie foarte uşor să le memoreze.

Mă repet, medicina veterinară este incredibil de uşor de învăţat şi practicat, dacă urmezi nişte căi deja bătute de alţii şi protocoalele specifice.

De ce aţi ales să practicaţi în România, când străinătatea v-ar fi oferit după certificare mult mai multe benficii personale şi profesionale?

Ca mine sunt foarte mulţi în străinătate. Nu sunt cu nimic mai special. Mai bine “chior în ţara orbilor”. Pentru a reuşi în străinătate trebuie să vii cu ceva foarte special, să fii foarte bun, să munceşti de două ori mai mult. Să fii cel mai bun. Străinătatea m-ar fi “îngropat” într-un post decent, aş fi avut un trai probabil relaxat, dar atât.

ionut6

Nu. Ca să reuşeşti în străinătate trebuie să fii atât de bun la tine în ţară, încât ei să te cheme la ei, să îşi dorească să-i înveţi şi pe ei. Şi nu ascund că acesta este planul meu de viitor.

De ce schimbare credeţi că este nevoie în sistemul educaţional din facultăţile de Medicină Veterinară din România?

Pffff. De o schimbare radicală, totală, de viziune şi practică. Nu de bani, cum ar fi tentaţi mulţi să spună, ci de pasiune.

În momentul în care eu am intrat la facultate, am fost 200 în anul I. După 6 ani de facultate şi alţi câţiva de muncă, nu ştiu dacă sunt 50 de colegi de-ai mei care să lucreze în practică şi alţi 50 în sistemul sanitar veterinar de stat. Ţin minte că prin 2004 au fost aproximativ 400 de studenţi în anul I. Cred că în anul 2 au rămas doar 200!

Tot prin aceea perioadă, prin anii 2000, ţin minte că mi-a spus preşedintele Colegiului Medicilor Veterinari din România de la acea dată, că anual absolveau în toată ţara aproximativ 1000 de proaspeţi medici veterinari şi doar 200 ieşeau la pensie. Rata de înlocuire era teribil de pesimistă.

Şi mai spun un lucru. S-a dovedit ştiinţific că grupa maximă, optimă de studenţi pentru un îndrumător la lucrările practice este de aproximativ 5-8 studenţi.

Ce contribuţii credeţi că ar trebui să aducă tinerii absolvenţi din generaţia actuală?

Este greu să aducă contribuţii în acest moment, proaspăt absolvenţi fiind. Medicina veterinară din România a cunoscut un progres incredibil în ultimii 4-5 ani, în special în domeniul privat. Există şi discipline de la anumite Facultăţi care şi-au dorit foarte mult să progreseze, şi aici mă gândesc la imagistica de la Iaşi si Cluj, la oftalmologia şi obstetrica din Bucureşti.

Dar tinerii absolvenţi din ziua de azi se simt cum ne simţeam noi în urmă cu 4-5 ani când ieşeam în străinatate: sufocaţi. Şi pentru a reuşi, trebuie să munceasca de două ori mai mult.

Aveţi sub coordonarea dvs un asistent certificat la rândul lui pe recuperare medicală veterinară? Sau, v-aţi gândit vreodată la această opţiune?

Nu am în acest moment, dar în mod sigur îmi voi forma în următorii ani o echipă pe placul meu. Trebuie însă, să mă perfecţionez eu ca să ajung la nivelul la care să-i învăţ şi pe alţii.

Care sunt cele mai mari bucurii pe care le aduce practicarea acestei meserii?

E uşor de spus. Azi îţi vine paraplegic sau monoplegic, sau în trei picioare, şi peste o şedinţă, sau cinci sau peste şase luni de muncă, îţi vezi pacientul că merge şi că dă din codiţă fericit. Mişcarea aceea din codiţă şi zâmbetul proprietarului sunt hrana mea spirituală.

Aţi avut până acum vreun caz medical care a reprezentat din toate punctele de vedere o adevarată provocare?

Îmi vine clar în minte căţeluşa Petty, care a venit la mine la recomandarea domnului doctor Bercaru. Petty avea 13 ani, Golden Retriever, cu ambii genunchi operaţi de ligamente încrucişate rupte în urmă cu 3 şi respecitv 4 ani. Şi într-o zi prin noiembrie 2014, dormind la soare în curtea firmei, o dubă de marfă trece cu roţile peste ea. Şoferul intrigat, se hotărăşte să dea şi înapoi cu maşina ca să fie sigur.

Motiv pentru care Petty a venit cu fracturi la ambele femururi, multiple fracturi la bazin, şi pe lângă toate acestea, mai era şi obeză. Iar după câteva luni de terapie s-a hotărât să scoată la suprafaţă şi o epilepsie.

În septembrie 2015, după 10 luni de recuperare medicală, am văzut-o prima dată pe Petty cum se ridică singură, stă în picioare şi face paşi. Petty a reprezentat din toate punctele de vedere piatra de hotar a anului 2015.

Cum a apărut clinica veterinara Vet Physio Center şi cât de dificilă a fost dezvoltarea ei ca business pe aceste servicii?

Clinica a apărut pur şi simplu din pasiune. În urmă cu aproximativ 4 ani am făcut un pariu cu domnul doctor Botocica, spunându-i că voi face o clinică în care să nu am medicamente, vaccinuri, fără seringi şi ace (acele de acupunctura nu se pun), fără sală de operaţii. În acel moment totul era doar în mintea mea.

ionut3

După câteva luni însă, am împărtăşit pentru prima dată cu voce tare ideea chiar celei ce urma peste ani să-mi devină soţie, şi căreia îi mulţumesc pentru răbdare şi sprijin. În momentul în care am început să aşez pe hârtie ideea, am hotărât aşa: “sunt de acord să risc câteva sute de euro pe o chirie, undeva, în Bucureşti; nu am nevoie de vad comercial,  nu am nevoie decât de spaţiu şi linişte. Şi dacă o să am unul sau doi pacienţi pe săptămână, care eventual să plătească şi o parte din cheltuieli, eu voi fi mulţumit.

ionut7

Cert este că după doi ani, am şi zile de câte 12-13 ore de muncă încontinuu; şi fără să exagerez, este din punct de vedere fizic cea mai grea perioadă din cei 15 ani de când lucrez în clinica pe care o am. Dar tot fără să exagerez, nu mă deranjează cu nimic; savurez fiecare secundă din cele 12 ore.

Care este viziunea clinicii Vet Physio Center pentru viitorul îndepărtat?

Îmi doresc să devină unul din cele mai moderne centre de recuperare ortopedică şi neurologică din Europa.

Ce le recomandaţi medicilor veterinari care îşi doresc să apuce acest drum profesional?

Le recomand să citească foarte mult despre acest domeniu înainte să se apuce de el. Este o rutină, ca şi alte joburi, pe care e bine sa o faci doar, DOAR, dacă eşti pasionat într-adevar de ea.

Cu ce vă face plăcere să vă umpleţi timpul liber?

Ce este acela timp liber? Mi-l ocup cu familia, cu cel mai antrenat câine posibil pe nume Skoda, un Schnauzer uriaş de 2 ani şi pe cât posibil cu drumeţii în natură. Uneori, ca să îmi “spăl” creierul, îmi place să mă uit la filme. Mi-este ciudă că nu mai pot să citesc cum citeam pe vremuri, când devoram cărţi întregi în liceu şi în facultate. Mi-e dor de zilele acelea. Dar acum nu mai am răbdarea necesară. Probabil că o să mă reîntorc la pensie la cărţi. Dar nu pe tabletă, ci tot pe hârtie!

Sunteţi un medic veterinar de succes şi un model de urmat, de la care putem învăţa enorm în această ramură medicală. Cum interpretaţi noţiunea succesului în această profesie?

ionut10

Nu sunt un om de succes, nici pe departe. Sunt doar un om foarte pasionat. Cred că succes o să am când o să reuşesc să fac ceva atât de bine şi original, încât să fiu solicitat să-i învăţ şi pe alţii. În rest, doar muncă!

 

Interviu

Ionuţ Ciupercă

DVM, MSc, CCRP, CVA (IVAS)